Si stiam ca doar nu va fi o seara obisnuita, dar ma pacaleam in speranta ca poate daca voi crede ca nu se va intampla nimic, atunci nu se va intampla nimic.
Afara era gol. Nu se zarea nici macar o umbra. Cerul era de un purpuriu pal cu nuante de caisiu catre apus. Era amurgul solstitiului de vara si luna plina rasarea din spatele meu.
Pasii ma purtau spre adancul padurii, stiam ca am ales drumul gresit dar era ceva acolo ce astepta, si eu simteam asta. Era ceva ce ma astepta pe mine, si in ciuda faptului ca apropierea de necunoscut imi crestea sentimentul de frica, acesta se impletea cu dorinta bolnava de a descifra misterul necunoscutului.
Bataile iminii mi se accelerau. Ratiunea imi spunea ca trebuie sa ma intorc, dar impulsul ca trebuie sa continui. Dintre cele doua am ales impulsul, desi stiam ca poate mai bine ma intorceam, nu mi-a pasat de urmari.
Si parca eram picata intr-o transa. Mergeam ghidata spre necunoscut. Nu stiam unde este acesta, dar ma simteam de parca as fi stiut mai multe.
Si apoi m-am oprit. Aparent eram singura undeva inconjurata de intuneric. Si simteam o prezenta ciudata. Si poate ar fi trebuit sa imi fie frica, si poate ar fi trebuit sa ma intorc, dar stiam ca daca m-as fi intors, nu as fi reusit decat sa ma pierd in padure, si chiar daca as fi vrut sa ma intorc, picioarele ma tintuiau, era ceva ce nu imi permitea sa plec.
Luna cu forma unui cerc perfect, lumina necunoscutul care m-a atras ca un magnet.
Si asteptam, dar nu se intampla nimic.
Apoi intr-un moment parca totul a inghetat. Vantul nu mai misca frunzele copacilor. Intunericul devenea tot mai profund. Cerul era de un negru absolut, luna impreuna cu stelele erau inghitite de acesta. Acum necunoscutul nu mai era un mister, chiar si intuneric. Nu mai simteam frica, ma simteam linistita, simteam ca apartin acelui loc, ca si cum nu ar fi fost prima data cand ma aflam acolo.
Dar apoi totul a revenit la normal. Luna era din nou pe cer, stelele scanteiau iar padurea fremata.
Si simteam ca este cineva in spatele meu. Ma simteam urmarita. Ceva era acolo si nu stiam ce. Ii auzeam pasii urmandu-ma, ii simteam respiratie suflandu-mi in ceafa, dar cand m-am intors, nimic. Si totusi stiam ca era acolo.
Cand m-am intors am observat ca era cineva culcata in iarba. Era o copila cu parul lung si negru, imbracata intr-o camasa de noapte alba de matase. Se simtea linistita, ca si cum dupa lungi incercari isi gasise pacea. Dormea.
Cand am vrut sa ma indrept spre ea, ceva in spatele meu a dorit sa imi distraga atentia. Nu era nimic, dar apoi, ea disparuse.
Ceva imi spunea sa fug, sa plec, chiar daca m-as fi pierdut in padure. Mi-am ascultat instinctul si am fugit. Am fugita de parca as fi fost urmarita de moarte. Iar apoi m-am oprit. Respiratia mi-a inghetat si am auzit un tipat sfasietor.
Parca toata padurea a fost trezita in acel moment. Dar acel tipat nu s-a mai repetat. Simteam un ghem in stomac, ma simteam vinovata ca nu am putut sa o ajut pe acea fata.
Si nu imi mai doream decat sa plec. Sa nu ma mai intorc in acest necunoscut pe care am dorit sa il cunosc.
Picioarele abia daca ma mai purtau spre iesirea din padure. Am parcurs drumul de intoarcere fara sa realizez. Singurul lucru la care ma puteam gandi era ea, si aveam sentimentul de vina ca nu am putut-o salva de la moarte
